Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat să urce neîncetat o
stâncă în vârful muntelui si apoi să îi aştepte coborârea, este întruchiparea
eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus creează o
imagine extrem de puternica cu o forţă imaginativă care însumează intr-un mod
emoţionant conţinutul discuţiei intelectuale care o preceda în carte. Ni se
spune ca Sisif este eroul absurd “atât
prin pasiunile sale cat şi prin torturile sale”. Dispreţul sau faţă de zei, ura
sa faţă de moarte, şi pasiunea sa pentru viaţă i-au adus acea îngrozitoare
pedeapsă în care întreaga sa fiinţă este muncită fără nici un rezultat”
(p.89). Sisif este conştient de acest blestem, şi tocmai în aceasta constă
tragedia sa. Nu e adevărat că, în timpul coborârii, el nutrea speranţa că va
reuşi totuşi, că munca sa îl va elibera de chinuri. Însă Sisif este în mod
evident conştient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai această
conştientizare lucidă a destinului său transformă chinul său într-o victorie.
Aceasta
trebuie să fie o victorie deoarece însuşi Camus spune:
Îl părăsesc pe Sisif la baza muntelui. Întotdeauna cineva îşi
poate găsi din nou povara. Însă Sisif ne învaţă ce înseamnă adevărata
fidelitate care neaga zeii si înaltă stâncile. Şi el de asemenea trage
concluzia că totul este bine. Universul
de acum înainte fără stăpân nu îi mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare
atom al acelei stânci, fiecare colţ mineral al acelui munte întunecat
constituie o lume în sine însuşi. Lupta însăşi înspre înălţimi este suficientă
pentru a umple inima unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit (p.91).
Viaţa şi chinul lui Sisif sunt transformate într-o victorie, concentrându-se
asupra libertăţii sale, asupra refuzului de a spera, şi asupra conştiinţei
absurdului acestei situaţii. În acelaşi mod,
Dr. Rieux este un erou absurd în Ciuma, deoarece şi el este condamnat la
moarte, şi el este prins într-un chin fără sfârşit şi, asemenea lui Sisif, el
continuă să işi facă datoria indiferent cât nesemnificativă este acţiunea sa.
În ambele cazuri contează puţin pentru ce motiv anume ei continuă să lupte
atâta vreme cât aceasta stă mărturie pentru încrederea omului in om si nu în
abstracţii şi absoluturi.
Ideile care stau la baza acestei evoluţii a eroului absurd sunt
prezente în primele trei eseuri ale cărţii. În acestea, Camus tratează problema
sinuciderii. In stilul sau tipic, şocant si viguros, el deschide discuţia cu
afirmaţia îndrăzneaţă conform căreia:
Nu există decât o singură
problemă filosofică cu adevărat serioasă şi aceasta este sinuciderea (p. 3).
El continuă prin a descoperi dacă sau nu sinuciderea este
răspunsul legitim pentru situaţia funciar nefericită a omului. Sau, cu alte
cuvinte: Merita viaţa să fie trăită acum când zeii au murit? Discuţia începe şi
continuă nu ca una metafizică, ci ca o afirmaţie argumentată întemeiată pe o
modalitate de cunoaştere despre care Camus afirma că este singura pe care o
avem la dispoziţie din punct de vedere epistemologic. Ştim doar două lucruri:
Pot simţi inima aceasta
dinăuntrul meu, şi pot raţiona că ea există. Lumea aceasta o pot atinge şi de
asemenea pot conchide că există. Aici se sfârşeşte toata cunoaşterea mea, iar
restul este deducţie. (p. 14)
Cu aceste certitudini de bază asupra condiţiei umane, Camus
argumentează că viaţa nu are un sens. El nu este de acord cu numeroşii filosofi
care “s-au jucat cu cuvintele şi au
pretins a crede că din a refuza să îi acorzi vieţii vreun sens rezultă ideea că
viaţa nu merită să fie trăită” (p.7). Viaţa nu are absolut nici un sens. În
ciuda nostalgiei umane iraţionale pentru “unitate”, pentru absoluturi, pentru o
ordine stabilită şi pentru înţelegerea universului “de dincolo de mine”, nu
există nici un astfel de sens în universul indiferent şi tăcut. Între dorinţa
de sens şi de adevăruri eterne şi adevărata condiţie a universului există o
prăpastie care nu poate fi umplută. Confruntarea dintre inima umană, plină de
dorinţe, şi indiferenţa universului conduce la conturarea noţiunii de absurd.
Absurdul se naşte
din confruntarea dintre nevoia umana si muţenia iraţională a lumii.
(p.21) si mai mult decât atât.
Absurdul nu este nici în om, nici în lume, ci în alăturarea lor … absurdul este singura legătura dintre ei.
(p. 21)
Oamenii trebuie să realizeze ca sentimentul absurdului există si
că îl pot trăi în orice moment. Omul absurd trebuie să ceara să trăiască doar
cu ceea ce cunoaşte şi să nu includă în ecuaţie nimic din ceea este nesigur.
Aceasta înseamnă că tot ceea ce ştiu este că eu exist, că lumea există, şi că
sunt muritor.
Nu se reduce oare aceasta la un haos inutil care este viaţa? Nu ar
fi oare sinuciderea o cale de ieşire legitimă dintr-o viata fără sens? “Nu”. “Nu”, răspunde Camus. Deşi
absurdul anulează toate şansele unei libertăţi eterne, el măreşte libertatea de
acţiune. Sinuciderea este “acceptarea la
limita sa extremă”, este o modalitate de a mărturisi ca viaţa este prea
mult pentru om. Aceasta este singura viaţă pe care o avem; si chiar dacă suntem
conştienţi, de fapt, de acest lucru în măsura în care îi conştientizăm
absurdul, putem găsi lucruri de valoare în această viaţă. Valoarea rezidă în
libertatea noastră, în pasiunea şi in revolta noastră. Prima schimbare pe care
trebuie să o facem pentru a trăi în această situaţie absurdă este de a realiza
că gândirea, sau raţiunea, nu este legată de nici o minte eterna care poate
unifica şi “face aparenţele familiare sub
masca unui principiu măreţ”, însă ea constă în:
...a învăţa tot timpul să vedem, să fim atenţi,
să ne focalizăm conştiinţa; a face din fiecare idee şi din fiecare imagine, în
maniera proustiană, un moment privilegiat. (p. 20)
Experienţa mea, pasiunile mele, ideile mele, imaginile mele şi
amintirile mele sunt tot ceea ce ştiu despre această lume – şi ele îmi sunt
suficiente. Omul absurd poate spune în cele din urma că “totul este bine”.
Eu înţeleg atunci
de ce doctrinele care îmi explică totul mă derutează in acelaşi timp. Ei mă
uşurează de povara propriei mele vieţi, şi totuşi, eu trebuie să o suport
singur. (p. 41)
Camus urmează apoi conceptele sale până la concluziile lor logice
şi insistă ca oamenii trebuie să substituie cantităţii experienţei calitatea
experienţei. Cea mai pura dintre bucurii este “sentimentul, şi sentimentul pe
acest pământ”. Aceasta afirmaţie nu poate fi folosită pentru a se invoca
hedonismul deoarece filosofia de bază a lui Camus trebuie să fie gândită în
legătură cu noţiunea absurdului care a fost dezvoltată în partea de început a
eseului. Omul este muritor. Lumea nu este. Demnitatea unei persoane se naşte
tocmai din conştiinţa morţii, o conştiinţa că valorile şi ideile ideale nu
există, şi un refuz de a ceda în faţa ideii de speranţă sau de a apela la ceva
de care nu suntem siguri.
În
eseurile următoare, Camus prezintă exemple de oameni absurzi. Ni se oferă Don
Juan, actorul, si cuceritorul ca exemple de oameni care îşi multiplică vieţile
în încercarea de a trăi din plin pe timpul vieţii lor muritoare. Însă mai
important este Creatorul care este discutat în eseul “Creaţia absurdă”. “Bucuria absurda prin excelenţă este Creaţia”.
Deoarece creând o opera de artă creatorul trăieşte dublu în măsura în care
creaţia sa este o viata separată. “Artistul se încredinţează pe sine muncii şi
devine totuna cu aceasta”. Opera de artă devine, atunci, singurul mijloc pentru
un om de a suporta şi susţine o conştiinţă lucidă în faţa absurdităţii
Universului.
Prezentul si
succesiunea prezenturilor în faţa unei minţi veşnic conştiente, acesta este
idealul omului absurd. (p. 81)
Arta este pentru Camus o activitate umană esenţială şi una dintre
cele fundamentale. Ea exprimă aspiraţiile umane către libertate şi frumuseţe,
aspiraţii care fac viaţa valoroasă pentru fiinţa umană trecătoare. Arta
sfidează acea parte a conştiinţei în care fiecare individ nu este mai mult
decat o unitate socială sau un pion neînsemnat in evoluţia istorică.
În Mitul lui Sisif găsim bazele filosofice ale străinului,
doctorului, etc. Acesta constituie punctul de plecare pentru gândirea lui
Camus. El este preocupat aici, ca si in alte opere ale sale, cu oamenii şi
lumea lor, cu relaţiile dintre aceştia, si cu relaţiile dintre oameni şi
istoria lor personala. In Mitul lui Sisif el se opune raţionalismului
filosofiei clasice care caută adevărurile eterne şi universale sau o ierarhie
de valori care este încoronată de Dumnezeu; el crede că adevărul se poate găsi
printr-o intensitate subiectiva a pasiunii; el susţine ca individul este
întotdeauna liber şi înconjurat de opţiuni; el recunoaşte că oamenii există în
lume şi sunt legaţi în mod natural de aceasta; el este adânc preocupat de
semnificaţia morţii, de caracterul sau inevitabil si de finalitatea sa.
Absurdul este o revolta împotriva zilei de mâine şi astfel se împacă cu clipa
prezenta. Sinuciderea consimte că absurdul este final şi fără limite în timp ce
revolta este o luptă neîncetată cu absurdul şi aduce cu sine mântuirea omului.
Putem vedea acum de ce Sisif este eroul absurd. El este conştient
de dificultatea situaţiei sale:
Dispreţul său fata de zei, ura sa faţa de moarte, şi pasiunea lui
pentru viată i-au adus condamnarea de a rostogoli o stâncă în vârful muntelui
pe vecie, şi el nu apelează nici la speranţa şi nici la vreun zeu nesigur. El
este absurdul ultim, deoarece nu există moarte la capătul luptei. Totul nu este
haos; experienţa absurdului este dovada unicităţii omului şi fundamentul
demnităţii si libertăţii sale.
Tot ceea ce rămâne este soarta al cărei rezultat este fatal. În
afara acestei singure fatalităţi a morţii, totul, fericire sau bucurie, este
libertate. Rămâne o lume în care omul este singurul stăpân. Ceea ce îl legă era
iluzia unei alte lumi. Rezultatul gândirii sale, încetând să fie fără speranţă,
înfloreşte în imagini. Ea se bucura – în mituri, cu siguranţa, însă miturile cu
nici o alta dimensiune decât suferinţa umană şi de aceea ea este inepuizabilă. Nu fabula divina care îi amuză pe cei orbi,
în faţa şi gestul terestru, şi drama care însumează o înţelepciune dificilă şi
o pasiune efemeră. (p. 87) Oamenii ar trebui cu siguranţă să reflecteze la
miturile reconstruite în opera lui Camus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu