A.D. XENOPOL Filosof al istoriei

Alexandru D. Xenopol, personalitate proeminentă a culturii româneşti, s-a născut la 24 martie 1847 în Iaşi. După absolvirea liceului în oraşul natal, a realizat studii universitare de filozofie, drept şi istorie (1867-1871). Ca urmare, a devenit doctor în drept la Berlin, apoi doctor în filozofie la Giessen, în acelaşi an, 1871, fiind puternic influenţat de savanţii germani.

         Reîntors în ţară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iaşi, iar din 1883 s-a integrat, ca profesor, Universităţii din Iaşi, având preocupări intelectuale multiple. Istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române. Între 1898-1901 devine rector al Universităţii din Iaşi.

         Ca om de ştiinţă, cu deosebire pentru domeniul istoriei, în 1900 era membru de onoare al Societăţii de Arheologie din Bruxelles, urmând acelaşi titlu primit de la Societatea Academică din Cernăuţi (1901), membru al Institutului Internaţional de Sociologie (1903), titular al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris (1914), vicepreşedinte al Societăţii de Sociologie din Paris (1916).

         Pentru istoriografia românească, Alexandru D. Xenopol este un adevărat corifeu al modernismului, plasat, ca temporalitate, între Independenţă şi Marea Unire. În lucrările sale a analizat, pe baza unei ample documentări, tradiţionalitatea autohtonilor în contextul antichităţilor europene, apoi structurile medievale, evenimentele de seamă din secolele XVIII-XIX, toate acestea regăsindu-se în opera sa fundamentală. Primele decenii ale veacului XX, judecate cu maturitatea şi erudiţia savantului de renume mondial, sunt, de asemenea, reliefate în scrierile sale.

         S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învăţaţii renumiţi ai Europei, prin intermediul forurilor ştiinţifice istorice, care i-au acordat deseori premii de excelenţă, alături de Academia Română. A murit la 27 februarie 1920 în Bucureşti.

         Încă din anii de început ai activităţii ştiinţifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinţei românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 (300 de pagini). Pe aceeaşi temă a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstraţii veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei şi continuităţii românilor în spaţiul nostru tradiţional, carpato-dunărean.

         În perioada 1888-1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iaşi opera fundamentală: Istoria Românilor din Dacia Traiană, având şase volume şi totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizată, analitică şi complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiţionale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859.

         În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive şi biblioteci din ţară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele şi instituţiile istorice româneşti.

         În elaborările sale surprinde structurile societăţii româneşti, dinamica evenimentelor, cauzalitatea şi finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieţii sociale, economice, politice, administrative, culturale şi religioase, definitorii pentru români, urmăreşte evoluţia activităţii umane, producţiile şi bogăţiile acestui spaţiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea şi evoluţia ţăranilor, meşteşugarilor, breslaşilor, târgoveţilor, orăşenilor sau a marilor proprietari funciari.

         Un loc important se acordă structurilor instituţionale, proprii statelor româneşti, cum au fost cele integrate activităţilor juridice, financiare, şcolare, cutumiare, militare, intelectuale, face referiri la ştiinţă, biserică, la politica internă şi externă.

         O asemenea vastă problematică este integrată analizei de ansamblu asupra spaţiului românesc, evoluţiei continue şi unitare a acestuia, din antichitate, până în etapa modernă. Cercetările şi concluziile sale demonstrează crezul istoricului în adevărul referitor la „Stăruinţa neîntreruptă a românilor în Dacia Traiană…, din trecut s-a dezvoltat prezentul, şi care este direcţiunea ce aparţine viitorului”.

         Abordând importanţa teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unităţii naţionale în conştiinţa poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esenţă, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei româneşti, traversând vremurile şi ajungând la oportunitatea unităţii politice în timpul vieţii sale.

         Viziunea savantului a devenit o realitate incontestabilă, realizându-se când se afla încă în activitate ştiinţifică, dorinţele lui fiind însă argumentate prin Istoria românilor din Dacia Traiană cu un avans temporal de trei decenii.

         În Introducerea de la primul volum al sintezei amintite, tipărit în 1888, preciza printre altele: „Poporul român nu poate năbuşi o speranţă ce încolţeşte în el, de câte ori îşi aruncă ochii spre toate acele părţi unde răsună graiul românesc, anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat, va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor românilor; că pe cât se întinde graiul lor comun, se vor înjgheba şi interesele lor comune; că graniţele Statului vor cădea odată împreună cu acelea ale naţionalităţii lor”.

         Opera lui Alexandru D. Xenopol, deşi unitară ca sens, se structurează pe câteva secţiuni distincte. Prima dintre acestea constituie marile sinteze, în care cuprindem: Istoria românilor din Dacia Traiană, editată, aşa cum s-a precizat, la Iaşi, între 1888-1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul II, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de pagini şi volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adăugate un număr de şapte hărţi; Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859, apărută la Paris în 1896, două volume, însumând 1132 de pagini şi trei hărţi, cu o prefaţă a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842-1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrării Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol; Istoria românilor din Dacia Traiană, editată la Iaşi între 1896-1912, în 13 volume, şi Les Roumains – Historie, Etat matériel et intellectuel, publicată la Paris.

         Cea de a doua secţiune a operei lui Alexandru D. Xenopol reprezintă subiectele ce abordează filozofia istoriei. Printre acestea înscriem: Les principes fundamentaux de l’histoire, lucrare apărută la Paris în 1899; Principiile fundamentale ale istoriei, volum editat la Iaşi în 1900 şi La thėorie de l’histoire, carte publicată la Paris în 1908, la care se adaugă Studii economice, culegere tipărită la Iaşi în 1879.

         Secţiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentă polemică şi documentară. Aici se pot încadra: Teoria lui Röesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Iaşi, 1884, ca replică la lucrarea Romänische Studien, elaborată de istoricul german Robert Röesler (1840-1881), apărută la Viena în 1871; Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885; Etudes historique sur le peuple roumain, Iassy, 1887; Românii şi Austro-Ungaria, Iaşi, 1914, precum şi numeroasele articole sau luări de poziţie în reuniuni ştiinţifice naţionale ori internaţionale pe aceeaşi temă.

         Există, de asemenea, cea de a patra secţiune a scrierilor lui Alexandru D. Xenopol, cuprinzând o tematică diversificată, referitoare, de exemplu, la domniile lui: Ştefan cel Mare (1871), Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (1886), Scarlat Callimachi (1897), Alexandru Ioan Cuza (1903) sau despre Nicolae Kretzulescu (1915); amplele referiri la confruntările militare dintre ruşi şi turci, prezentându-se urmările acestora pentru Ţările Române (1880); luptele politice interne între Drăculeşti şi Dăneşti (1907), sau Istoria partidelor politice în România (1910).

         Asemenea lucrări au cunoscut ulterior mai multe ediţii, bibliografii adnotate, interpretări filozofice şi istoriografice, iar în 1972 a apărut volumul Alexandru D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, care a fost coordonat de Leonid Boicu şi Alexandru Zub.

         Totodată, în cadrul Institutului de Istorie din Iaşi al Academiei Române, care poartă numele marelui învăţat, spiritul şi faptele sale sunt permanent pilduitoare pentru generaţiile actuale de cercetători.

         Asiduitatea lui Alexandru D. Xenopol de a explicita evenimentele istorice, investigând noi modalităţi care să structureze istoria şi filozofia istoriei, îl plasează printre cei mai importanţi gânditori europeni ai perioadei respective.

         Originală este teoria „scrierilor istorice”, argumentată în lucrările amintite mai sus Les principes fundamentaux de l’histoire, publicată la Paris în 1899, şi La thėorie de l’histoire, apărută tot în Capitala Franţei, în 1908.

Conform acestei teorii, faptele istorice decurg unele din altele şi, prin legăturile cauzale dintre ele, se înlănţuie în „serii istorice”, ceea ce constituie esenţa conţinutului şi derulării existenţei umanităţii. Ca modalitate concretă, Alexandru D. Xenopol aduce în prim-plan evoluţia poporului român cu domenii esenţiale pentru o naţiune: etnogeneza, stabilitatea, unitatea, instituţionalitatea, demografia, economia, viaţa politică, ştiinţifică, religioasă şi relaţiile internaţionale.

În elaborarea concepţiei sale asupra istoriei, Xenopol pleacă de la distincţia dintre faptele coexistente, care se raportează la spaţiu şi faptele de succesiune, care se dezvoltă în timp, distincţie pe care el o considera piatra unghiulară a teoriei sale. Faptele coexistente se repetă, fără a se schimba şi constituie obiectul de studiu al ştiinţelor teoretice, iar faptele de succesiune se schimbă permanent, dar nu se repetă şi ele dau specificul ştiinţelor istorice. În cazul faptelor de coexistenţă, scurgerea timpului nu modifică fenomenele, în vreme ce în faptele de succesiune timpul intervine ca un element modificator esenţial. Deşi distincţia amintită determină deosebirea dintre ştiinţele teoretice şi cele istorice, între cele două genuri de fapte nu există, după Xenopol, un zid despărţitor. Faptele de coexistenţă repetându‑se, se pot transforma până la urmă în fapte de succesiune, precum revărsările reluate ale unui fluviu dau naştere în final deltei sale, care‑i o nouă formaţiune geologică şi geografică.

A.D. Xenopol socoteşte că ştiinţele istorice se referă şi la fenomene materiale şi la cele spirituale. Vorbind de istorie, el nu o consideră o ştiinţă particulară oarecare, precum fizica sau chimia sau psihologia, ci un mod de concepţie a lumei, modul succesiv, în opoziţie cu modul coexistent. Istoria se îndeletniceşte astfel cu fenomenele care sunt ceea ce sunt prin cursul timpului şi acestea se referă şi la societate şi la natură şi la spirit şi la lumea materială.

Lucrarea Les principes fundamentaux de l’histoire s‑a bucurat de o călduroasă primire în multe ţări europene unde erau în curs acute dezbateri a problematicilor de filosofie a istoriei. Neokantienii Rickert şi Windelband vedeau în filosofia istoriei un teren de revigorare a filosofiei în genere, iar Dilthey considera şi el că întemeierea raţiunii istorice este o cale de rezolvare a crizei în care intrase filosofia. În raport cu alţi filosofi ai istoriei din acea vreme, Xenopol avea marele avantaj că opera sa în acest domeniu venea din partea unui mare şi recunoscut istoric pe plan naţional, cunoscut apoi şi în Europa prin traducerile scrierilor sale istorice, ca şi prin studiile publicate în reviste străine de specialitate. Aşa se explică şi ecoul lucrării lui Xenopol de teoria istoriei, precum şi prestigiul statornic de care s‑a bucurat de atunci încoace savantul român.