Holera

Holera este o boală infecţioasă intestinală, contagioasă, cauzată de bacteria vibrionul

holeric (Vihrio cholerae, varietatea el Tor). Este considerată cea mai grava boală diareică acută infecţioasă.

Diseminarea holerei este favorizată de igiena precară, deoarece holera se transmite, în principal, fie prin ingestia de apă poluată de dejecţiile umane infectate, fie prin ingestia de alimente sau băuturi contaminate. Vibrionul holeric, odată introdus în organismul uman, produce o enterotoxină care alterează peretele intestinului subţire.

După 1-5 zile de la infestarea cu holeră, se declanşează diareea severă, urmată de vărsături abundente şi crampe musculare, gravitatea bolii find dată de amploarea deshidratării, de şocul hipovolemic cu hipotensiune şi oligurie (micşorarea volumului urinelor). În formele fulminante hipertoxice, decesul poate surveni înainte de apariţia diareei caracteristice.

Bolnavii de holeră nu sunt febrili, temperatura axilară este uşor scăzută, iar cea rectală uşor crescută.

Sindromul acut de deshidratare se instalează destul de rapid, bolnavii acuzând sete intensă, uscăciunea tegumentelor şi mucoaselor, pliul cutanat abdominal este persistent,

vocea este stinsă, ochii sunt înfundaţi în orbite, crampe musculare atroce datorate pierderilor de electroliţi, pierderile lichidiene determină hipotensiune arterială severă, pulsul periferic este slab sau imperceptibil. Decesul se produce prin şoc hipovolemic, acidoză metabolică şi retenţie azotată.

Diagnosticul holerei are în vedere producerea de enterotoxină în lumenul intestinal ceea ce reprezintă cea mai importantă valenţă de patogenitate a vibrionului holeric; alături de motilitate, mucinază şi neuraminidază. Transmiterea holerei este indirectă prin mecanismul fecal-oral: apa contaminată cu produsele patologice eliminate de sursa de infecţie şi folosită ca apă potabilă, de spălat, la gătit, diverse obiecte contaminate etc. Rezervor purtîtor de vibrion holeric pot fi şi animalele marine (crustacee, moluşte) sau muştele.

Bolnavul cu formă tipică de holeră este contagios între 14 şi 21 de zile.

Receptivitatea holerei pe grupe de vârstă diferă: este maximă la copii în zonele endemic şi maximă la adulţi în zonele cu holeră “de import”.

Tratamentul holerei se bazează pe înlocuirea pierderilor de lichid prin administrarea, fie prin perfuzie intravenoasă, fie pe cale orală (dacă nu mai au loc vărsături) de lichide plus un tratament antibiotic. Cei depistaţi cu holeră vor fi izolaţi şi vor fi supuşi unei carantine de 7 zile iar purtătorii de holeră vor fi depistaţi prin coprocultură.

Holera este una din bolile cu manifestare pandemică. Prima pandemie recunoscută de holeră a fost în 1817 în Delta Gangelui, de unde s-a extins în următorii 5 ani în aproape întreaga Asie şi Orientul Mijlociu. Cea mai  recentă pandemie, a şaptea, care a debutat în anii 60 şi continuă în prezent, a început în Asia de sud-est, extinzându-se apoi în Europa şi Africa.

Cei care au avut holeră sau ce suspectaţi că au contactat boala, trebuie verificaţi la 10 şi 30 zile după eradicarea bolii şi se pot face investigaţii coprobacteriologic, timp de 2 ani.

Tratamentul antimicrobian precoce are drept rezultat eradicarea infecţiei şi prevenirea recăderilor şi portajului cronic. Se pot utiliza: Tetracicline, Cotrimoxazol, Fluorochinolone.