Alsacia – traditie si vovatie istorica

 Ţinuturile din nord-vestul Franţei- Alsacia şi Lorena-

poartă amprenta unui peisaj comun: păduri dese şi întinse ce acoperă un relief puţin accidentat, dar masiv, văi cu ape abundente, podgorii ce sclipesc în lumina soarelui şi mai ales vestigiile unui ev mediu pe care le întâlneşti aproape în fiecare localitate.

Dacă Lorena a luat naştere în 843, în urma destrămării imperiului lui Carol cel Mare(partea centrală a acestuia aparţinând Lotharingienilor), Alsacia s-a constituit în partea estică a acestuia, la contactul dintre lumea francilor şi cea a germanilor.

Mulţimea şi diversitatea atracţiilor pe care le oferă peisajul alsacian ne fac să abordăm cu greu un anume traseu, care să întrunească asentimentul tuturor celor ce vor dori, ca şi noi, să cunoască această minunată lume.De aceea, acum, spre deosebire de incursiunea pe care am făcut-o pe „Drumul vinului” vom iscodi, în cele ce urmează, câteva dintre peisajele specifice alsaciene.

Lumea Vosgilor

Culmile Vosgilor se întind paralel cu valea Rhinului pe mai bine de 170 de kilometri, de la sud, unde sunt izvoarele Moselei şi ale Saonului, până la Valea Lauter, în nord, dincolo de care se află Culmile Pfalzerwald din Germania. Aceşti munţi vechi, de vârstă hercinică, sunt alcatuiţi în sud din roci mai dure( granite şi porfire), ceea ce le conferă o înălţime mai mare: Grand Belton are 1424 m, iar în nord, renumita gresie roşie de Vosgi, mai puţin rezistentă la eroziune, ce formează culmi uşor netezite, joase: Dannon – 1009 m, Zorm – 608 m, Windstein – 356 m. Acoperiţi de o pădure masivă de fag în amestec cu brazi, la peste 400 m altitudine, şi pini, mai sus de 700m altitudine, acest ţinut formează Parcul Natural al Vosgilor de Nord. Printre atracţiile acestui parc, numeroase lacuri, dintre care Gerardmer este cel mai întins(115 ha), iar Lacul Alb – cel mai adânc(72m), oferă călătorului un peisaj reconfortant. Am traversat pădurea vosgiană, plecând de la Haguenau spre Bitche, pe un drum regional de o calitate excepţională. Impresia unui „tunel verde”, pe care o ai mai bine de 20 km, începând de la Gudershoffen spre nord-vest, mi-a rămas pentru totdeauna în memorie. Din loc în loc, luminişuri cu ierburi abundente, izvoare minerale( la Niederbronn les Bains apa minerală Cedric), castele şi cetăţi semeţe(Wintersberg, Wasenbourg, Falkenstein, Waldeck) sau stânci pitoreşti, cu forme ciudate( Ramstein, Stâncile celor 12 apostoli, cunoscute sub acest nume încă di evul mediu – o asemănare cu relieful ciudat din Călimanii noştri, numit tot aşa în secolul nostru).

Tradiţii şi folclor  

Alsacia este cunoscută din cele mai vechi timpuri prin puzderia de mici aşezări pitoreşti, fiecare cu fizionomia sa aparte: mai extinse şi primitoare în Câmpia Alsaciei, strălucind în albeaţa curată şi înflorite, în regiunea colinară sau de munţi scunzi. Şi într-un caz şi în celălalt, casele sunt cochete, cu acoperişuri mari, înalte, acoperite cu ţiglă de culoare brună. Din loc în loc, ruinele unor castele seniorale sau cetăţi puternic fortificate, dar mai ales frumoase biserici masive masive, neaşteptate printre casele modeste, dau originalitate aşezărilor.

Acest ţinut nu a scăpat evoluţiei şi modernizării care tinde să uniformizeze imaginile, dar cadrul vechi, rămas intact în cele mai multe cazuri, satisface interesul amatorilor de pitoresc. În regiunea Haguenau-Wissembourg, aflată pe versantul estic al Vosgilor nordici, oraşele şi satele au conservat aproape intacte cartiere întregi. Se văd adesea, la sărbători, costume tradiţionale nemodificate, iar dacă pătrunzi în interiorul caselor, rămâi surprins de prezenţa marilor sobe de încălzit, construite din faianţă albă, frumos

ornamentată, înconjurată de mobile masive, din lemn lustruit, peste care se detaşează ceramica pictată cu flori viu colorate.

Despre locuitorii Alsaciei, Napoleon îi spunea mareşalului Kleber, din Strasbourg: „Ei vorbesc germană, dar se luptă cu spadele în franceză”. Aceasta mi-a venit în minte atunci când am auzit vorbindu-se pe străzi ceea ce eu credeam a fi germana. În realitate, întrebându-i despre limba vorbită, locuitorii de aici mi-au spus că ei vorbesc alsacina, şi nu germana.

Aceasta derivă dintr-o veche limbă din Rhenania meridională, numită de specialişti francică, o limbă în care sunt amestecate cuvinte franceze cu germane, pronunţate cu o intonaţie cantabilă, ceea ce îi frapează pe locuitorii de dincolo de Rhin.

Dintre sărbătorile tradiţionale, Messti şi Kilbe, pline încă de mister, sunt remarcabile prin apariţia pe străzi, în procesiuni, a tinerelor fete îmbrăcate cu fuste roşii, acoperite în faţă de şorţuri albe, dantelate, şi bluze albe, cu coafurile lor înalte, legate în noduri cu panglici stacojii.

Poate că sărbătorile Crăciunului şi ale Paştelui din Alsacia sunt cele mai frumoase din toată Franţa.În toate gospodăriile, chiar din cele mai pierdute aşezări alsaciene, iluminarea brazilor de Crăciun, cultivaţi în curţi, are tradiţii îndelungate.De Paşte, toate parcurile sunt ornate cu ouă mari, divers colorate, printre care se plimbă ocrotiţi iepurii de casă, frumos gătiţi cu panglici multicolore.

 Bucătăria alsaciană

Bucatele pregătite de alsacieni se remarcă printr-o adevărată originalitate, căci carnea gătită, de porc sau de gâscă, atinge adevărate culmi ale rafinamentului culinar. Chiar de pe vremea ocupaţiei romane, tava alsaciană era la loc de frunte la ospeţe. Aducând cu ceea ce la noi se numeşte „pomana porcului”, tava(de fapt, un platou din lemn) este încărcată cu bucăţi de carne prăjită fără grăsime, cârnaţi cu arome încântătoare, legume murate, alături de care se servesc minunatele vinuri alsaciene – Alsace Grand Crue, Cremant de Alsacia – sau vinurile târzii Vendanges Tardives.În ceea ce priveşte pateul de ficat de gâscă, există nu mai puţin de 42 de specialităţi, recunoscute pentru savoarea lor în toată lumea.Pe lângă toate acestea, patiseria alsaciană se remarcă prin numeroase tarte cu fructe.Kougelhopf, o tartă cu struguri uscaţi după reţete locale, în amestec cu sâmburi de migdale şi fistic, este mândria fiecărei familii, iar tarta alsaciană, o adevărată pizza, cu afumătură şi slănină, este servită ca aperitiv în fiecare han sau restaurant.

Wissembourg o pagină de istorie

Vechiul oraş de la graniţa cu Germania, Wissembourg, ne-a captat atenţia timp de mai multe zile prin clădirile vechi, prin grădinile şi mai ales prin numeroasele istorii originale legate de el.Ne vom opri numai la una, cea datorată regelui polonez detronat Stanislas Leszczynski.

Poate vă surprinde, dar la puţin timp aveam să mă aflu la Krakow,oraşul din care a plecat în lungul său exil,unde mi-am completat informaţiile. Astfel,Stanislas îşi ducea aici o viaţă retrasă(pentru a avea din ce trăi,primise de la Francisc al III-lea, duce de Lorena, misiunea de guvernator), alături de câţiva fideli şi de fiica sa, de o frumuseţe aparte,Maria. Dar,în 1725, a sosit de la Paris ducele d’Antin,care i-a anunţat o veste incredibilă: regele Franţei, Ludovic al XV-lea,şi-a fixat augusta privire asupra acestei fete, alegând-o ca soţie.De fapt,căsătoria a fost pusă la cale de către ducele de Bourbon şi primul ministru de atunci,marchizul Prie,care au căutat o viitoare suverană care să le datoreze totul.Aşa s-a scris, la Wissembourg, istoria unei căsătorii regale,ce a avut loc prin procură, la Catedrala din Strasbourg, câteva săptămâni mai târziu, când Ludovic al XV-lea avea 15 ani, iar Maria, 22!